— Ce?
— Am stat în mașină peste drum de casa ta.
Mi-a spus că era ziua de naștere a celei mijlocii.
Prin fereastră ne văzuse pe toți.
Eu aduceam tortul.
Fetele râdeau.
Cea mică îmi stătea în brațe.
— Păreau fericite, spuse el. Și atunci am înțeles ceva îngrozitor.
— Ce?
— Că tu deveniseși tatăl de care aveau nevoie.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Asta nu era decizia ta.
— Știu acum.
— Trebuia să bați la ușă!
— Mi-a fost teamă că mă voi întoarce în viețile lor, că boala va reveni și că le voi abandona din nou. Mi-am spus că le protejez.
Am arătat spre sufragerie.
— Nu. Te protejai pe tine de momentul în care trebuia să le privești în ochi.
Nu m-a contrazis.
Și tocmai asta m-a făcut să înțeleg că aveam dreptate.
După câteva secunde, am întrebat:
— De ce ai venit acum?
A scos încă un document din buzunar.
— Pentru că boala s-a întors.
Am privit hârtia fără să o ating.
— Cât timp?
— Poate șase luni. Poate un an.
Am închis ochii.
Din sufragerie s-au auzit pași.
Cea mare, care acum avea douăzeci și trei de ani, a apărut în ușă.
— Unchiule?
Apoi s-a uitat la bărbatul din fața mea.
— Cine este?
Fratele meu a devenit alb la față.
Cincisprezece ani de explicații îi stăteau în gât.
M-am uitat la el.
Pentru o clipă, am vrut să-l salvez.
Să inventez ceva.
Să-i ofer încă o amânare.
Dar făcusem asta destul.
— Întreabă-l pe el, am spus.
Fata l-a privit.
Fratele meu s-a ridicat cu greu.
— Eu sunt tatăl tău.
Nu a existat îmbrățișare.
Nu a existat muzică imaginară de film.
Ea doar s-a uitat la el.
Apoi a întrebat:
— Unde ai fost?
Iar fratele meu a început să plângă.
În următoarea oră le-am spus totul.
Toate trei au reacționat diferit.
